Citește poezia Ce-mi lipsește

Îmi lipsește încrederea în oameni și siguranța pe care o aveam când eram copil, acea certitudine că nimic rău nu mi se putea întâmpla pe acest pământ.
Bunicile și părinții erau apărătorii mei — sau, mai bine zis, îngerii mei păzitori.

Când mama sau bunica mă puneau seara, înainte de culcare, să spun rugăciunea „Înger, îngerașul meu”, le priveam cu ochii mari și luminoși, mirându-mă cum de nu înțeleg că ele erau îngerii mei.
În mintea mea de copil nu puteam pricepe cum îngerii sunt în Cer, când eu vedeam clar că îngerii mei sunt lângă mine. Când voiam să fac o prostie, deja auzeam:
„Fetiță, stai potolită, că o să-ți spargi capul!”
„Ai grijă, răstorni oala cu lapte de pe plită!”
De unde știau ele ce urmează să se întâmple, dacă nu pentru că erau îngeri și mă ocroteau de tot ce ar fi putut fi rău?

Îmi lipsește pieptănatul bunicii — ea pe mine și eu pe ea.
Avea un pieptene alb de os, cu dinți mari și rari la un capăt pentru părul meu veșnic încâlcit, și dinți mici și deși la celălalt capăt, pentru părul ei lung, alb și mătăsos.
Mi-l imaginam cândva negru ca pana corbului, așa cum îl vedeam în fotografiile îngălbenite de vreme, în care ea era tânără și frumoasă.
Nu înțelegeam de ce îmbătrânise și nu era tânără când m-am născut eu, să ne jucăm „ca fetele” — mi-aș fi dorit să fie prietena mea cea mai mare, de care să fiu mândră.

Îmi lipsește mirosul de fân proaspăt cosit și mirosul copilăriei în care fiecare copil era frate sau soră de sânge. Era un legământ sfânt, până la moarte, că vom rămâne aceiași și vom fi totul unul pentru celălalt.

Îmi lipsește asfințitul soarelui pe care îl priveam printre frunzele nucului sub care stăteam întinși pe spate, inventând povești cu stafii și strigoi, doar ca să ne speriem unii pe alții.

Îmi lipsește mirosul colacilor fierbinți, copți în vatra sobei, pe care bunica îi împărțea la poartă când erau pițărăii în sat.
Mâinile ei, trudite, cu miros de făină și de lapte proaspăt muls, acele mâini cu degetele strâmbe de bătrânețe și de muncă, erau seara cele mai frumoase, mai blânde și mai catifelate din lume.
Cu ele mă mângâia până adormeam.

Mi-ar trebui încă o viață să-ți spun câte îmi lipsesc și cât de mult.
Tot ce pot spune e că multe îmi lipsesc.
Uneori oftez fără motiv, și atunci îmi dau seama cât de dor îmi este de tot ceea ce mi-a lipsit... și îmi lipsește încă.