Citește poezia Descântecul Toamnei

Descântatu-mi-ai pe gene și pe suflet, câteodată,
Cu-a ta frunză ruginie și privirea înlăcrimată,
Cu-a ta umbră de tristețe mi-ai scris pe suflet povești,
Și-ai închis în colivie vise cu aripi cerești.

Descântatu-mi-ai pe dor cu stropi mici de ploaie deasă,
Și-ai strâns zilele cu soare-n palma ta cea nemiloasă,
Ai strâns nopțile pe-un ghem și stelele le-ai ascuns,
Și-ai privit cum zorii gri pe obraz de ziuă-au plâns.

Descântatu-mi-ai pe gând cu-arămiul din privire,
Și mi-ai așezat la masă dor legat cu amintire,
Ai adunat primăvara din privirea-mi zâmbitoare,
Și-ai dus-o cu tine, toamnă, printre veacuri călătoare.

Descântatu-mi-ai pe vise cu nori grei și nenoroc,
Și speranța mi-ai închis-o într-un amărât de ghioc,
Despletit-ai noaptea-n fire, când Luna torcea de zor,
Și pe margine de suflet mi-ai țesut tăcută dor.

Descântatu-mi-ai tu, toamnă, pe tic-tacul inimii,
Dar pe poala gândului albul iernii înflori.
De-acum poți să descânți, toamnă, de cu zori și până-n noapte,
Visele mi-or înflori albe, pure și curate.