Citește poezia Și Poeții mai plâng

Și poeții mai plâng, câteodată,
Cu lacrimi de stele, cu lacrimi de dor,
Și ei mai adorm între două suspine,
Când Luna toarce dintr-al nopții fuior.

Ei plâng cu lacrimi ascunse-n silabe,
Păcatele lumii și-al toamnei destin,
Plâng tăcuți pe foi neîncepute,
Și penița-și înmoaie-n al vieții suspin.

Și poeții mai plâng, uneori,
Cu ruginiul frunzei rătăcită-n cărare,
În nopți tăcute adună-n călimară
Gânduri lipsite de curcubeu și culoare.

Strâng în priviri umbrele nopții,
Și șoapte-nchise cu-al timpului zăvor,
Strâng cu ardoare vise desfrunzite,
Și le îmbracă-n al inimii dulce izvor.

Și poeții mai plâng, câteodată,
Cu stropi de rouă și petale de flori,
Cioplesc în stâncă de vise furate,
Și cuvântul le este arcuș de viori.

În călimara sufletului își înmoaie penița,
Și lacrima-și aștern pe foi de veșnicie,
Izvor de cuvinte le curge din inimă,
Și din lacrima lor se naște poezie.